(*1901/Iertof/Caraș-Severin - +1977/Timișoara)

Născut la 30 martie 1901 în satul Iertof din judeţul Caraş-Severin, Ion Curea a avut parte de dascăli luminaţi, atît în şcoala primară din satul natal, cît şi la liceul din Biserica-Albă (unde a urmat şase clase), apoi, la liceele din Braşov şi Lugoj. Deşi la Braşov a avut ca profesori de limba română pe Nicolae Cristea şi Aron Demian, care i-au sădit în suflet dragostea de literatură, pasiunea pentru ştiinţă a biruit.
După absolvirea facultăţii, Ion Curea se reîntoarce ca profesor la Lugojul în care fremătau ecourile luptei duse de Eftimie Murgu, Brediceanu, Branişte şi în care amintirea lui Victor Vlad Delamarina, Ion Popovici-Bănăţeanul rămăsese neştearsă.
Aici, în acest oraş, Aurel Peteanu face să apară în 1928 revista Semenicul, revistă de care se leagă şi debutul lui Ion Curea cu versuri în grai bănăţean.
O altă revistă timişoreană Luceafărul îi solicită în aceeaşi perioadă colaborarea. Dar pasiunea pentru ştiinţă îl cheamă spre observatoarele astronomice din Cluj şi Bucureşti. Funcţionează ca profesor la Cluj pînă în 1940, cînd, odată cu cedarea Transilvaniei de nord, se refugiază la Timişoara.
După un nou popas la Cluj, între 1945-1948, la Facultatea de agronomie, se reîntoarce în 1948 la Timişoara, unde, funcţionează ca profesor la Institutul Politehnic. Principalele sale preocupări - înfiinţarea unui observator astronomic şi dotarea staţiunei seismografice din Timişoara - sînt completate de o sarcină şi mai grea, aceea de a organiza prima universitate a oraşului de pe Bega.
Între anii 1963-1971, Ion Curea funcţionează ca rector al Universităţii timişorene, fără a uita în orele libere preocupările literare din tinereţe.